La marginea de răsărit a insulei de latinitate România, străjuiește o bună bucată a etnicului românesc, tărâmul moldovenesc al Basarabiei. Pare un simplu joc de cuvinte. Este Moldova noastră ștefaniană, surioara noastră, este ,,cealaltă țară românească”.
A fost atacată, ruptă, siluită, vândută, dar a rămas așa cum s-a plămădit de veacuri: românească. Această evidență nu se demonstrează cu idei filozofice, ci cu argumente și documente istorice. Era cu noi această Moldovă dintre Prut și Nistru, până să ne fie furată. Eram o țară și nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că poți știrbi cu de-a sila dintr-o hartă trasată nu în cancelarii, ci făcută cu plugul și cu sabia, veacuri de-a rândul. Dar în 1812 a fost luată de muscalii care au botezat-o Basarabia, după pământul învecinat cu brațul danubian al Chiliei, stăpânit din vechime de domnul Basarab al Țării Românești. Ceea ce n-au reușit migratorii stepelor asiatice, tătarii și mongolii, cazacii și hunii, au silit să facă rușii și soiul înrăit, sovieticii.
Chiar și așa, călcată și ruptă, la cinci ani de la anexare, recensământul lor arăta că 86% dintre locuitori erau români. Chiar și acum, cu toată ,,lucrarea” de rusificare, de spargere a băștinașilor cu alogeni veniți din toate zările, ei nu-și uită obârșia. Precum doi carpeni răsăriți dintr-o rădăcină, care, în creșterea lor se desfac și se înlănțuie până la vârf, încât dacă îi observi pe bucăți, te înșeli, că îți pare că s-au depărtat pentru totdeauna, tot așa va fi și neamul nostru românesc: până la urmă unit.În vreme ce poporul german s-a adunat, pentru noi românii, în noul bloc al UE, vorbele sincere despre Basarabia nu se mai spun răspicat și drept. Am avut președinți temători și duși, care n-au lăsat nimic moștenire.
Și-am avut demnitari fără dignitate.Iar acum trăim într-o epocă în care suntem siliți să spunem albului negru și prostiei istețime.30 de ani au trecut aproape degeaba. Astăzi, România și Moldova sunt două surori despărțite din pizmă și discordie, din lucrătură și necredință.În blocul sovietic, la școală, vorbele sincere despre Basarabia au fost ocolite. Prima oară mi-a vorbit de Basarabia bunicul meu, Gheorghe, care a făcut tot războiul.
Apoi tatăl meu, Nicolae, care a făcut militărie la grăniceri. Lui îi arătau țăranii: ,,Uite, casa aia e clădită de mine, dar frontiera s-a trasat așa cum au vrut rușii, pe dincolo de ea…”A treia oară l-am ascultat fascinat pe vrednicul de pomenire academician Florin Constantiniu. A fost bine că m-a pus să citesc: cronicarii, Iorga, Nistor, Ciobanu, Scurtu…Aveam o țâră de timp și într-o zi n-am găsit însemnată unirea cu Basarabia decât în ,,Constituția” unui singur partid: Alianța pentru Unirea Românilor.
Și nu doar în nume, ci în fapta și zidirea de zi cu zi.Aici am găsit oamenii care tresar la acel ,,Se urcă Basarabia pe cruce”, scris răscolitor și curajos, de poetul basarabean Adrian Păunescu. Cu privire la ,,neamul nostru românesc” de la Dunăre și Carpați, până la Nistru, ,,în unire zace puterea”,